Rapid a promovat în Liga 1 și am tot discutat în familie și cu prietenii buni, pe care cred că îi am, despre această poveste de primăvară. M-am născut într-o familie devotată pe viață Craiovei, dar cu multe rude “de neam”, cum zicea mamaie, sau prin alianță, rapidiste.
Prima mare finală din viața mea a fost cea de Cupă din 1975, pierdută de Universitatea pe “23 August”, 1-2, după prelungiri, Oblemenco, 1-0 pentru noi, Nae Manea, de două ori, pentru ei. A arbitrat Nicolae Rainea, vecinul nostru de pe Bulevardul Republicii numărul 237, din Bârlad. Cu fix o săptămână în urmă împlinisem opt ani și am tot frământat în mâini mingea de fotbal, “originală”, pe care o primisem de la tata, de Ziua Copilului.
Ca și acum, Rapid tocmai promovase din B, ca și în acest an, Craiova încheiase pe trei. Dar Universitatea luase titlul, primul, cu un an înainte și era mare, mare favorită. Atunci, în seara aceea am aflat și aveam să țin minte toată viața, că ce e valabil cu toate celelalte echipe, nu merge și cu Rapid. Nici când e bine, nu va fi bine, nici când e sigur, nu va fi sigur, nici când e clar, nu va fi prea clar.
Am crescut având aproape această echipă și înțelegând repede ce e cu ea. Pentru că specificul ei este dintotdeauna același, confirmat acum câteva zile de încă o promovare, după ani de chin, în speranța că va veni o zi când va fi bine.
Și, în așteptarea acelei zile, Rapid trăiește altfel decât lumea întreagă, pentru că această lume îi e datoare cu o explicație, dacă nu cumva chiar cu recunoștință pentru capacitatea rapidiștilor de a absorbi toată gama de nedreptăți istorice. De la presiunea infernală a generalului Gavrilă Marinescu, din anii premergători războiului, și până la cea a regimului comunist, așa-zis al clasei muncitoare. Dovadă că a fost, de fapt, al clasei militare, e că Rapid a luat un singur titlu, în 1967, iar sistemul, pe majoritatea celorlalte.
“Dați-ni-l pe Valentin, și vi-l dăm pe Damaschin!” chiar a existat, am auzit eu însumi scandarea și încă vreo 15.000 de oameni, pe vechiul Giulești, și am crezut că nu aud bine. O epocă de teroare, frig și minciuni exploda, pentru câteva minute, într-un umor paralizant. “Vino, Cami, peste noi, să ne dai și golul doi!” sau “Toni Polster, unde ești, să vezi circul din Giulești!” erau mai aproape de zâmbet decât de protest, ceea ce, în vremurile acelea, era cam tot aia. De altfel, într-o duminică dimineață, am mai povestit asta, trezit de văru-meu Marian, care era legitimat la Rapid, unde era antrenat de legendarul Ion Costea, aveam cam 15-16 ani, am întrebat, buimac, ce e, vere, ce s-a întâmplat. “Păi, că să mergem și noi pe Republicii. Jucăm cu Rova Roșiori. E la 11. Într-o oră ajungem! Te scoli?“ “Cu Roșiori?! De ce să mergem?” “Ca să râdem! Hai, vere!”
Acel “ca să râdem!” mă urmărește de o viață. Pentru că așa a fost și așa este Rapidul. O lume care te provoca să fii corect, care te învăța să râzi și care nu îți cerea decât să fii deschis la minte. Ceea ce, de asemenea în vremurile de atunci, nu era chiar ușor.
De toba din mijlocul galeriei am mai scris, doar atât să mai spun: încă o aud! Așa cum nu e zi să nu trăiesc, măcar o secundă, cu perfecta convingere, ideea că am încă 16 ani.
Peste doar șase săptămâni începe campionatul și mă bucur că pot întâmpina Rapidul în Liga 1, ca director de comunicare la Ligă. Dacă există o plăcere a comunicării între popoare, ei, bine, cea cu poporul rapidist e cea mai intensă!
Aș mai vrea să spun câteva cuvinte despre Pittiș și despre noul stadion. Un actor pe care l-am iubit mai mult decât pe oricare altul, poate doar pe Amza să-l fi iubit mai mult.
Pittiș, liceul Lazăr, pe care el îl absolvise mai de mult, Teatrul Bulandra, Sala Grădina Icoanei, și “Câinele grădinarului”, comedia lui Lope de Vega, la finalul căreia Pittiș apărea într-un pulover vișiniu cu un R uriaș cusut în dreptul inimii, toate astea erau un Univers și eu eram înăuntrul lui. Nu am ieșit până azi din el și nici nu am de gând.
Despre Rapidul de azi, al lui Mihai Iosif, nu poți să spui că s-a întors în înalta societate, pentru că Rapid e între foarte puținele echipe care nu pot ieși de acolo niciodată. O țin suporterii sus, o ține tradiția de, mâine-poimâine, o sută de ani. O ține Tamango, o țin Lupescu și Motroc, Greavu și Tache Macri, Baratky și Ionică Bogdan, Bimbo, cobra din Giulești, și strigătul lui Valentin Stănescu și cursele lui Nae Manea. O ține acest stadion care mi se pare că face cât tunul din imnul lui Păunescu, un geniu care își împărțea iubirea Craiovei cu cea a Rapidului și care m-a învățat multe, inclusiv că și asta se poate. Și ce se mai poate, când totul se poate?
E anul 2021 și în iunie, acum, Rapid face 98 de ani. La împlinirea a 90, Marian Olaianos a avut ideea să facem un sezon de Replay dedicat Rapidului și să-l filmăm la Capșa, în parte, în costume de epocă și cu pălării pe cap, ca atunci, când Rapid și Venus…
Dar, apropo de Adrian Păunescu. De zeci de ani sunt gelos pe un vers pe care i l-a scris Rapidului și nu Craiovei. “Pentru o singură dreptate”. Imnul conține asta. Ca și cum dreptatea sau adevărurile ar putea fi mai multe. Deși, dacă stai să te gândești mai bine, doar nedreptățile pot fi infinite, dreptatea, ca și adevărul, e singulară. Sau ar trebui să fie. Rapid e una dintre aceste dreptăți fundamentale ale fotbalului românesc.
Tot ce v-am scris a fost despre ieri. Așa că, Rapid, la revedere, pe mâine!
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER